O bătrână m-a oprit pe peron și m-a întrebat, cu vocea tremurândă, dacă ăsta e trenul de Cluj. Avea două plase grele și basmaua legată strâns. Peste o oră aveam să aflu că nu-și anunțase fiul că vine — și de ce…

pe nas și s-a apropiat.

— Costel… ăla înalt, cu barbă? A dat din cap. Da, îl știu. Da’ s-a mutat, maică. Anul trecut. A avut… o perioadă mai grea. S-a despărțit de nevastă, s-au împărțit, ea a luat fetița și a plecat, iar el s-a mutat de-aici. Nu mai stă la bloc, stă undeva pe la Grigorescu, într-o garsonieră, așa am auzit.

Veta se uita la ea și eu vedeam cum încearcă să priceapă, cuvânt cu cuvânt, ceva ce nu-i intra în cap. Despărțit. Fetița plecată. Garsonieră.

— Cum s-a despărțit?