M-a apucat de mânecă chiar când intra trenul în gară și m-a întrebat, cu o voce care tremura, dacă ăsta e trenul de Cluj.
Aveam căștile în urechi și gândul numai la ședința la care întârziam deja cu o zi. Am scos o cască și m-am întors. Lângă mine stătea o femeie măruntă, cu basmaua legată strâns sub bărbie și cu două plase de rafie grele, lăsate pe peron ca două pietre. Purta o haină groasă de lână, cu nasturi mari, deși afară era doar septembrie și soarele încă frigea