Mă întorceam în satul copilăriei cu logodnica mea, să anunțăm nunta, când am văzut-o la marginea drumului: Ileana, cu care fusesem 3 ani, aducând un braț de lemne cu burta la gură…

ori mai mult decât umblasem în viața mea.

Era o fetiță. 3 kilograme și 200 de grame. Cu pumnii strânși și cu un smoc de păr negru, ca al Ilenei.

Când mi-au pus-o în brațe, mi-au tremurat genunchii. Am înțeles, în secunda aia, tot ce ratasem: prima ecografie, prima mișcare, nopțile în care ei îi fusese frică singură. Nu mi le mai dădea nimeni înapoi. Dar de aici încolo aveam să fiu acolo pentru fiecare.

Am mers împreună la Starea Civilă și am recunoscut-o. Numele meu, lângă al Ilenei, în