Cum îl învățasem să-și lege șireturile, cum îi ținusem capul când vomita de la o răceală. Și mă întrebam dacă tot ce făcusem fusese degeaba, dacă un singur cuvânt le poate șterge pe toate.
Spre dimineață am ațipit cu fruntea pe masă. M-a trezit o bătaie în ușă. Nu la poartă. La ușa bucătăriei.
Era Ilie. Venise pe la spatele casei, ca să nu-l vadă tatăl lui. Avea ochii roșii, umflați, și tremura — nu știu dacă de frig sau de altceva. A stat o clipă în prag, nu știa unde