să-și pună mâinile.
— Mama… a zis într-un târziu, cu vocea spartă. Iartă-mă. Am mințit. Tu ești mama mea. Numai tu ai fost.
Nu m-am putut ridica de pe scaun. M-a luat el în brațe, băiatul acela înalt cât ușa, și a plâns în părul meu cum n-a plâns niciodată când era mic. I-am simțit lacrimile calde pe ceafă. N-am spus nimic. L-am strâns și atât. Uneori iertarea nu are nevoie de cuvinte, are nevoie doar de doi oameni care se țin în brațe într-o bucătărie rece, la ora când satul