— Păreau fericite, spuse el. Și atunci am înțeles ceva îngrozitor.
— Ce?
— Că tu deveniseși tatăl de care aveau nevoie.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Asta nu era decizia ta.
— Știu acum.
— Trebuia să bați la ușă!
— Mi-a fost teamă că mă voi întoarce în viețile lor, că boala va reveni și că le voi abandona din nou. Mi-am spus că le protejez.
Am arătat spre sufragerie.
— Nu. Te protejai pe tine de momentul în care trebuia să le privești în ochi.
Nu m-a contrazis.
Și tocmai asta m-a