Le-am crescut pe cele trei fiice rămase orfane ale fratelui meu timp de 15 ani

cu privirea în podea.

— La început, pentru că eram prea bolnav.

A făcut o pauză.

— După aceea… pentru că mi-a fost rușine.

Am simțit din nou furia.

— Rușinea nu durează cincisprezece ani.

— Știu.

— Atunci spune adevărul.

M-a privit.

— După patru ani puteam să mă întorc.

În sfârșit.

Adevărul.

— Și?

— Am venit.

Am încremenit.

— Ce?

— Am stat în mașină peste drum de casa ta.

Mi-a spus că era ziua de naștere a celei mijlocii.

Prin fereastră ne văzuse pe toți.

Eu aduceam tortul.

Fetele râdeau.

Cea mică îmi stătea în brațe.