„Lăsați-mă să plec, domnișoară doctor, că vă murdăresc tot spitalul cu cizmele astea” — am spus, ridicându-mă rușinat de pe scaun. Atunci fata aceea tânără s-a lăsat în genunchi în fața mea, în văzul tuturor, și a făcut ceva de care a amuțit tot holul de urgențe…

tras. A luat un lighean, l-a umplut cu apă călduță de la un robinet, a adus o compresă și-a început să-mi spele piciorul. Încet. Cu grijă. Ștergea noroiul de pe pielea mea zbârcită de parcă spăla ceva de preț.

Nimeni pe hol nu mai mișca.

Și-atunci, un moșneag ca mine, care nu mai plânsese de la înmormântarea nevestei mele, acum 6 ani — un om uscat, cu inima făcută piatră de-atâta singurătate pe deal —, un moșneag ca mine a început să hohotească. Acolo, pe scaunul acela alb, de față cu toți.