„Lăsați-mă să plec, domnișoară doctor, că vă murdăresc tot spitalul cu cizmele astea” — am spus, ridicându-mă rușinat de pe scaun. Atunci fata aceea tânără s-a lăsat în genunchi în fața mea, în văzul tuturor, și a făcut ceva de care a amuțit tot holul de urgențe…

cizmele de cauciuc pline de noroi până la genunchi. Cu noroiul uscat căzându-mi în bucăți pe gresia lucioasă de fiecare dată când mișcam piciorul.

M-am uitat la dâra pe care o lăsasem de la ușă până la scaun. O rușine. Ca și cum aș fi murdărit ceva sfânt.

Lângă mine s-a așezat o femeie. Bine îmbrăcată, cu geantă de piele. S-a uitat o dată la cizmele mele, a adulmecat aerul și s-a tras încet mai încolo, pe alt scaun, strâmbând din nas. N-a zis nimic. Nici nu trebuia. Am înțeles.