cizmele de cauciuc pline de noroi până la genunchi. Cu noroiul uscat căzându-mi în bucăți pe gresia lucioasă de fiecare dată când mișcam piciorul.
M-am uitat la dâra pe care o lăsasem de la ușă până la scaun. O rușine. Ca și cum aș fi murdărit ceva sfânt.
Lângă mine s-a așezat o femeie. Bine îmbrăcată, cu geantă de piele. S-a uitat o dată la cizmele mele, a adulmecat aerul și s-a tras încet mai încolo, pe alt scaun, strâmbând din nas. N-a zis nimic. Nici nu trebuia. Am înțeles.