La înmormântarea soțului meu, o femeie necunoscută a leșinat lângă sicriu. Cei doi adolescenți care o țineau de brațe plângeau și strigau același cuvânt ca fiica mea: „Tata.”

unui altar. O cununie religioasă. Preot, lumânări, nași. Pe spate era scrisă o dată — la nouă ani după ce mă cununasem eu cu el, în aceeași biserică unde acum îl priveghea.

— Am acte, a spus Nina, aproape scuzându-se, ca și cum îmi era ei rușine. Certificat de cununie. Am aflat mai târziu că erau… că nu erau tocmai în regulă. Că a folosit niște hârtii falsificate ca să se poată cununa a doua oară. Dar eu nu știam. Pentru mine el era soțul meu. Tatăl copiilor mei.

Am rămas cu