Pe treptele din spatele școlii, cu genunchii strânși la piept, îmi era atât de foame încât mă durea burta. Aveam doisprezece ani și de trei zile nu mai era pâine acasă — tata plecase, mama făcea curat prin scări, iar la prânz mă prefăceam că n-aud clopoțelul de la cantină.
Atunci s-a așezat lângă mine o fetiță cu codițe și cu o panglică roșie în păr.
Nu m-a întrebat nimic. Nu s-a uitat la mine cu milă. A rupt pur și simplu sandvișul ei în două — jumătate cu telemea și roșie,