obrazul.
Am izbucnit în plâns.
Era exact gestul pe care îl făcea când era pui. Când îi era frică, îmi căuta fața cu degetele și apoi își lipea fruntea de umărul meu.
— Doamne, Koda…
Mi-am pus mâna peste mâna lui.
Și atunci s-a întâmplat ceva la care nimeni nu se aștepta.
Koda s-a așezat în genunchi și și-a sprijinit capul pe pieptul meu.
În spatele gardului, unul dintre îngrijitori a început să plângă.
Apoi altul.
Michael și-a dus mâna la gură.
Timp de aproape zece minute, nimeni nu a spus