Trei luni mai târziu, Margareta a venit la mine acasă.
Copiii mei știau deja adevărul.
Le spusesem totul.
Nu am încercat să-l protejez pe Mihai inventând o versiune mai frumoasă.
Dar nici nu l-am transformat într-un monstru.
Fiul meu cel mare a spus ceva ce mi-a rămas în minte:
— Tata a făcut un lucru foarte greșit dintr-un motiv pe care probabil îl considera bun. Asta nu face minciuna corectă. Dar nici nu șterge tatăl pe care l-am cunoscut.
Exact așa am învățat să privesc lucrurile.
În prima duminică în care Margareta a venit la masă, am pus pe bufet o fotografie cu tata.
Ea s-a oprit în fața ei.
— Pot?
I-am întins fotografia.
Margareta o ținu cu ambele mâini.
— Nu am avut niciodată una cu el atât de târziu în viață.
I-am arătat cutia cu albume.
— Atunci avem multe de recuperat.
A început să plângă.
De data aceasta am luat-o în brațe.
Chiria nu a mai fost plătită din contul lui Mihai.
Margareta nu avea nevoie de mine să-i înlocuiesc rolul.
Am ajutat-o să-și pună în ordine situația financiară și am stabilit împreună ce era realist pentru ea.
Dar cel mai important lucru pe care i l-am putut oferi nu era financiar.
Era un loc la masă.
La următorul Crăciun eram mai mulți decât în orice an anterior.
Copiii.
Nepoții.
Margareta.
Fiul ei.
Cele două nepoate ale ei.
Înainte de masă, nepoata mea cea mică a întrebat:
— Bunico, Margareta ce este pentru tine?
M-am uitat spre femeia despre care, cu aproape treizeci de ani înainte, mi se spusese că murise.
— Sora mea.
Margareta zâmbi.
Era prima dată când spuneam cuvintele acelea fără să doară.
