Femeia se sprijini de tocul ușii.
— Elena?
Când mi-a spus numele, mi s-au înmuiat genunchii.
— Deci mă cunoști.
Ochii i se umplură de lacrimi.
— Bineînțeles că te cunosc.
Am privit-o din nou.
Acum nu mai exista nicio îndoială.
Era Margareta Ionescu.
Femeia pe care o cunoscusem cu aproape treizeci de ani în urmă.
Femeia despre care Mihai îmi spusese că murise.
Dar Margareta nu fusese iubita lui.
Fusese sora lui vitregă.
Când eu și Mihai aveam puțin peste treizeci de ani, Margareta apăruse pentru scurt timp în viața noastră.
Tatăl lui Mihai avusese o relație înainte să se căsătorească cu mama lui, iar din acea relație se născuse Margareta.
Familia ținuse totul ascuns.
Mihai aflase de existența ei abia după moartea tatălui său.
Îmi amintesc că o întâlnisem de două ori.
Apoi, brusc, dispăruse.
Mihai îmi spusese că Margareta murise într-un accident de mașină în străinătate.
Nu avusesem niciun motiv să mă îndoiesc de el.
Până acum.
— Intră, spuse Margareta.
— Nu.
Vocea îmi tremura.
— Mai întâi vreau adevărul.
Ea își coborî privirea.
— Mihai m-a făcut să-i promit că nu te voi contacta niciodată.
— De ce?
— Pentru că ceea ce s-a întâmplat nu începe cu el.
Se uită la mine.
— Începe cu tatăl vostru.
Am încremenit.
— Tatăl nostru?
Margareta închise ochii.
Și atunci mi-am dat seama că spusese exact ceea ce auzisem.
Nostru.
Am intrat.
Pe masa din sufragerie se afla o cutie veche de lemn.
Margareta o deschise.
Înăuntru erau fotografii, scrisori și un certificat de naștere îngălbenit.
— Mama mea se numea Ana Ionescu, spuse ea. Tatăl meu biologic era Victor Marinescu.
Am simțit că încăperea se micșorează în jurul meu.
Victor Marinescu fusese tatăl meu.
— Nu.
— Știu că este greu.
— Tatăl meu nu…
M-am oprit.
Margareta scoase o fotografie.
Tatăl meu era tânăr.
Lângă el stătea Ana.
Pe spate era scris anul.
Cu mult înainte ca tata să o cunoască pe mama.
— Tu ești…
Nu puteam termina propoziția.
Margareta o făcu pentru mine.
— Sora ta.
M-am ridicat atât de repede încât scaunul aproape că se răsturnă.
— Mihai știa?
— Da.
— De când?
Margareta începu să plângă.
— De douăzeci și șapte de ani.
Exact de când începuseră plățile.
Adevărul ieși la suprafață încet.
Cu douăzeci și șapte de ani înainte, Margareta îl contactase pe Mihai.
După moartea mamei ei găsise scrisorile lui Victor și aflase cine fusese tatăl ei.
Îl căutase pe Victor, dar el murise deja.
Apoi mă găsise pe mine.
Voia doar să mă cunoască.
Dar înainte să ajungă la mine, vorbise cu Mihai.
— De ce cu el?
— Pentru că mi-a fost frică, răspunse ea. Aveai trei copii mici. Mama ta era încă în viață. Nu știam dacă apariția mea avea să distrugă familia.
Mihai îi ceruse timp.
Apoi descoperise altceva.
Mama mea știa.
Știuse dintotdeauna că tata avusese un copil înainte să o cunoască.
Și îl pusese pe Mihai să-i promită că nu-mi va spune.
— Mama mea i-a cerut asta?
Margareta dădu din cap.
— Era bolnavă atunci. Îi era teamă că vei afla că și ea participase la ascunderea mea.
Am simțit furie.
Față de mama.
Față de Mihai.
Față de toți oamenii care hotărâseră că adevărul despre propria mea familie era prea greu pentru mine.
— Dar de ce mi-a spus că ai murit?
Margareta își șterse ochii.
— Pentru că ai început să pui întrebări.
Margareta nu avusese o viață ușoară.
După moartea mamei ei, rămăsese aproape fără bani.
Avea probleme de sănătate și nu putea lucra constant.
Mihai se simțise vinovat.
Nu pentru existența ei.
Ci pentru minciună.
Așa că îi oferise ajutor.
Margareta refuzase inițial.
În cele din urmă acceptase ca el să-i plătească chiria.
— În fiecare lună? am întrebat.
— În fiecare lună.
— Timp de douăzeci și șapte de ani?
— Da.
— Și nu ți s-a părut că ar trebui să-mi spui?
Margareta mă privi cu ochii umezi.
— În fiecare an.
Răspunsul ei m-a dezarmat.
— I-am spus de zeci de ori lui Mihai să-ți spună. Mai ales după ce mama ta a murit.
— Și?
— Spunea mereu că a trecut prea mult timp. Că acum adevărul te-ar face să te întrebi ce altceva a ascuns.
Am râs amar.
Exact asta făceam.
