pixul în aer. Aveam tot ce-mi promisesem la doisprezece ani. Și n-aveam pe nimeni cu care să împart nimic.
M-am ridicat, am luat cheile mașinii și am plecat. Nu i-am spus nimănui unde mă duc. Nici eu nu știam bine — știam doar că trebuie să ajung la Craiova, în cartierul unde crescusem.
Am condus cinci ore, prin ploaie, cu inima bătând ca la doisprezece ani.
Școala era renovată, cu geamuri termopan și un gard nou, dar treptele din spate erau tot acolo. M-am așezat pe ele ca un nebun, în