mirosea a pâine caldă de acasă — și mi-a întins bucata mai mare.
— Ține, a zis. Eu oricum nu mi-e foame.
Mințea. Am văzut cum înghițea în sec când mă privea mâncând. Dar mi-a întins jumătatea aia în fiecare pauză, zi de zi, luni întregi. Se numea Corina.
Aveam mirosul acela în nări și acum, după 22 de ani — cretă și pâine, amestecate în aerul rece al coridoarelor.
Într-o seară, în apartamentul meu din centrul Bucureștiului, m-am oprit din semnat un contract de câteva milioane de euro și am rămas cu