Are dreptate.
Soția lui îl privi uluită.
Bărbatul se ridică și se apropie de Ion.
— Trebuia să-i spun cu mult timp în urmă.
Apoi îi întinse mâna.
— Îmi pare rău.
Ion se uită la mâna lui.
După câteva clipe, o strânse.
Nu triumfător.
Nu teatral.
Pur și simplu ca doi oameni care înțeleseseră că se spusese destul.
Ana își îmbrățișă tatăl.
— Credeam că ai venit aici simțindu-te prost pentru că nu-mi puteai oferi ceva scump.
Ion râse încet.
— Am venit aici simțindu-mă prost pentru că pantofii ăștia mă strâng de