sprijini de perete, simțind că genunchii nu o mai țin. Totul se lega. Fotografia. Numele. Semănarea.
Tomiță se uita pierdut, neînțelegând de ce adulții păreau atât de tulburați.
— Eu… nu mai am pe nimeni, șopti el. Doar medalionul ăsta.
Raluca îngenunche lângă el și îi puse mâna pe obraz.
— De azi înainte ai pe mine, puiule. Nu te mai las.
Bărbatul inspiră adânc.
— Și pe mine, dacă vrei. Sunt unchiul tău. Te jur că nu te abandonez.
Pentru prima oară în viața lui, Tomiță se simțea dorit. Nu pentru mâncare,