Tudor încă filma când mi-am scos telefonul.
— Continuă — i-am spus.
Zâmbetul i se lărgi.
— Cu plăcere.
— Perfect. O să-mi fie utilă înregistrarea.
Telefonul coborî câțiva centimetri.
Daniel mă privi.
— Ce vrei să spui?
Am deschis alerta primită în acea după-amiază și am pus telefonul pe masă.
— La ora 13:17, cineva a încercat să solicite un credit de 220.000 de lei folosind datele mele.
Nimeni nu mai râdea.
Am continuat:
— Au fost folosite numele meu complet, date personale și informații financiare care se aflau într-un dosar din biroul meu.
M-am uitat la Tudor.
— Biroul pe care l-ai transformat în cameră de gaming.
Fața lui se schimbă.
Foarte puțin.
Dar suficient.
Lorena interveni imediat:
— Și ce legătură are asta cu noi?
— Nu știu încă.
Apoi m-am uitat spre Daniel.
— Dar cererea a fost inițiată de aici, din casă.
Daniel deveni palid.
— Poate cineva ți-a spart rețeaua.
— Poate.
Am ridicat telefonul.
— Tocmai de aceea nu am acuzat încă pe nimeni. Am contactat instituția financiară, am cerut blocarea cererii și am început demersurile pentru fraudă de identitate.
Tudor puse telefonul jos.
— „Fraudă”? Nu dramatizezi puțin?
— Cineva încearcă să împrumute 220.000 de lei în numele meu. Nu.
Am făcut o pauză.
— Nu dramatizez deloc.
Lorena începu să vorbească repede.
Despre familie.
Despre încredere.
Despre cum transformam „o neînțelegere” într-un scandal.
Dar eu nu mai ascultam.
Am mers în birou.
Sertarul în care îmi păstram documentele era închis.
L-am deschis.
Dosarul albastru în care aveam copii după acte și documente financiare nu mai era așezat cum îl lăsasem.
Unele foi erau în altă ordine.
M-am întors în bucătărie.
— Cine mi-a umblat în acte?
— Nimeni — spuse Tudor imediat.
Prea repede.
Daniel își coborî privirea.
Am observat.
— Daniel?
Tăcere.
— Ce știi?
— Nu știu nimic despre credit.
— Nu asta te-am întrebat.
Își frecă fruntea.
Același gest pe care îl făcea de fiecare dată când voia ca eu să absorb o problemă până când dispărea.
— Tudor mi-a cerut niște documente.
Lorena izbucni:
— Daniel!
Am simțit cum mi se răcește corpul.
— Ce documente?
— A spus că are nevoie de dovada adresei pentru niște aplicații de angajare.
— Și i-ai dat documentele mele?
— Doar niște copii.
Am rămas uitându-mă la el.
— Fără să mă întrebi.
— Nu credeam că…
— Exact.
L-am întrerupt.
— Nu te-ai gândit.
În acea seară nu am încercat să fac pe detectivul.
Nu le-am verificat telefoanele.
Nu am încercat să obțin parole.
Nu am amenințat pe nimeni.
Am păstrat alerta, mesajele și documentele relevante și am lăsat instituțiile competente să stabilească cine depusese cererea și ce informații fuseseră folosite.
Mi-am securizat conturile și accesul la documentele personale.
Apoi am sunat un avocat.
Casa avea o situație juridică mai complicată decât simplul „este a mea”, pentru că eu și Daniel eram căsătoriți, iar anumite drepturi trebuiau clarificate.
Dar un lucru era sigur:
Lorena și Tudor nu aveau să mai transforme casa într-un teritoriu asupra căruia decideau ei.
Avocatul mi-a explicat cum trebuia gestionată legal plecarea lor, în funcție de statutul lor de ocupare.
Fără bagaje aruncate pe trotuar.
Fără încuietori schimbate ilegal.
Fără spectacol.
Doar procedură.
Două zile mai târziu, Daniel a venit la mine.
— Tudor spune că n-a făcut nimic.
— Bine.
