Aveam 4 luni când mama și tata au plecat la muncă în Italia. „Un an, doi maximum”, i-au spus bunicii. Când s-au întors să mă ia, aveam 9 ani și m-am ascuns în pod, țipând că vreau să rămân…

cap, încet.

— Nu, puiule. Eu doar am ținut locul cald. Mama ta e mama ta. Să n-o judeci. Nu știi tu cât a plâns femeia aia la telefon, după ce închideam, ca să nu te sperie pe tine. A plecat de sărăcie, nu de rea. Voia pâine pe masă pentru tine, nu ceartă.

Dar în timp ce spunea asta, îi curgeau lacrimile. Și, până la urmă, m-a luat de mână și a adăugat, atât de încet că abia am auzit:

— Da’ dacă vrei tu așa… atunci am fost și mamă.