Aveam 4 luni când mama și tata au plecat la muncă în Italia. „Un an, doi maximum”, i-au spus bunicii. Când s-au întors să mă ia, aveam 9 ani și m-am ascuns în pod, țipând că vreau să rămân…

Cea mai fericită mamă din sat. Că pe tine te-am avut.

Am plâns amândoi pe prispa aia, un bărbat în toată firea și o bătrână de 84 de ani, până a răsărit luna peste livadă.

Am chemat-o și pe mama, la telefon. Au vorbit ele două, mult, în seara aceea. Nu știu tot ce și-au spus. Știu doar că, la sfârșit, bunica i-a zis: „Ți l-am ținut întreg. Ți-l dau înapoi cu sufletul lui cu tot.” Iar mama plângea de nu mai putea articula un cuvânt.

Anul trecut, bunica Marioara