undeva departe, un câine. Ea cojea niște mere pentru plăcintă, cu un cuțit tocit, așa cum făcuse toată viața.
Am privit-o mult. Mâinile alea. Mâinile care mă spălaseră, mă hrăniseră, mă vegheaseră în febră, mă dezlipiseră de ele ca să am un viitor.
— Buni, am zis. Vreau să-ți spun ceva și n-am spus niciodată.
A lăsat cuțitul jos.
— Tu ești mama mea. Nu cutia de haine. Nu vocea de duminică. Tu. Tu m-ai crescut. Tu ești mama mea.
A tăcut o vreme, cu privirea în livadă. Apoi a clătinat din