Aveam 4 luni când mama și tata au plecat la muncă în Italia. „Un an, doi maximum”, i-au spus bunicii. Când s-au întors să mă ia, aveam 9 ani și m-am ascuns în pod, țipând că vreau să rămân…

undeva departe, un câine. Ea cojea niște mere pentru plăcintă, cu un cuțit tocit, așa cum făcuse toată viața.

Am privit-o mult. Mâinile alea. Mâinile care mă spălaseră, mă hrăniseră, mă vegheaseră în febră, mă dezlipiseră de ele ca să am un viitor.

— Buni, am zis. Vreau să-ți spun ceva și n-am spus niciodată.

A lăsat cuțitul jos.

— Tu ești mama mea. Nu cutia de haine. Nu vocea de duminică. Tu. Tu m-ai crescut. Tu ești mama mea.

A tăcut o vreme, cu privirea în livadă. Apoi a clătinat din