în care urma să mă simt, în sfârșit, frumoasă. Nu s-a întâmplat. Eram tot eu. Doar că nasul meu arăta diferit. Atunci am înțeles ceva ce nicio operație nu putea repara singură: chirurgul putea modifica osul și cartilajul, dar nu putea scoate din mintea mea vocile copiilor care râseseră de mine.
Am început să vorbesc cu un psiholog despre anii aceia. Nu pentru că regretam intervenția — o făcusem după ce mă informasem și rămâneam împăcată cu alegerea mea — ci pentru că nu mai voiam ca valoarea mea să depindă de