Am găsit-o pe bătrâna mea pisică moartă în sertarul închis din bucătărie

într-un fel pe care nu-l pot explica, casa își amintea de noi.

De Cora.

De Clover.

Și de mine.

A doua zi am sunat-o pe fiica mea, după aproape trei luni în care vorbisem doar câteva minute.

Când mi-a răspuns, am spus simplu:

— Dacă ești liberă duminică, vino să bem o cafea.

A făcut o pauză.

— Tată… sigur.

Am zâmbit.

Am pus două căni pe masă.

Nu pentru că uitasem că eram singur.

Ci pentru că, în sfârșit, începusem să înțeleg că nu trebuia să rămân așa.