Am rămas câteva secunde fără cuvinte.
Nu pentru că m-ar fi jignit.
Ci pentru că, în sfârșit, am înțeles.
Tot.
Nu era vorba de rușine.
Nu era vorba de valori.
Era vorba că femeia asta nu voia o relație.
Voia doar… confort.
Ieșiri.
Atenție.
Plătite.
Am tras aer adânc și am pornit motorul.
„Te duc acasă,” i-am spus calm.
Ea s-a uitat la mine, ușor surprinsă.
Probabil se aștepta să insist. Sau să mă scuz.
N-am făcut nici una, nici alta.
Pe drum, a încercat să mai dreagă situația.
„Gheorghe, nu trebuie să te superi… eu sunt mai conservatoare…”
„Nu e vorba că sunt supărat,” i-am răspuns. „E vorba că am înțeles.”
„Ce ai înțeles?”
Am oprit la semafor și m-am uitat direct la ea.
„Că tu vrei doar să te plimbi. Să mănânci la restaurant. Să ai companie.”
A tăcut.
„Dar nu vrei un bărbat. Nu vrei o relație adevărată.”
A oftat.
„Nu mai suntem la vârsta aia…”
„Ba suntem,” i-am spus. „Doar că tu nu mai vrei să trăiești.”
Liniște.
Câteva minute mai târziu, am oprit în fața blocului ei.
Nu m-a invitat sus.
Ca de obicei.
A rămas cu mâna pe clanță.
„Mai vorbim?” a întrebat, fără convingere.
Am zâmbit ușor.
Pentru prima dată… sincer.
„Nu.”
A clipit.
„De ce?”
„Pentru că eu nu caut o prietenă de plimbări.”
Am făcut o pauză.
„Eu caut o femeie.”
A coborât fără să mai spună nimic.
Am rămas câteva secunde în mașină.
Nu eram trist.
Nu eram nervos.
