Partea a 2-a – Continuarea poveștii
Ioan s-a uitat spre fiul lui, apoi spre mine.
— Mai am un teren.
Bărbatul de lângă SUV a oftat.
— Tată, nu trebuie să-i povestești toate prostiile astea.
— Lasă-l să vorbească, am spus.
Ioan și-a îndreptat spatele.
— Când ne-am mutat la băiatul nostru, i-am trecut casa din sat pe numele lui. Am crezut că așa e firesc. E singurul nostru copil.
Maria și-a coborât privirea.
— Ne-a promis că vom rămâne acolo cât trăim.
— Și terenul? am întrebat.
— Terenul nu i l-am dat.
Era o parcelă de aproape două hectare aflată la marginea comunei. Ioan o moștenise de la părinții lui și refuzase ani întregi s-o vândă.
Numai că, în ultima perioadă, valoarea ei crescuse enorm. O companie cumpăra terenuri în zonă pentru un proiect comercial și îi făcuse lui Ioan o ofertă foarte bună.
Atunci am înțeles.
— De asta v-au dat afară?
Maria a început să plângă.
Fiul lor s-a înfuriat.
— Nu i-a dat nimeni afară! Nu mai puteam locui împreună. Și oricum terenul acela ar trebui să rămână în familie.
Ioan a râs amar.
— În familie?
A arătat spre valiza veche pe care încă n-o despachetase complet.
— Asta era familia ta când ne-ai lăsat pe marginea drumului?
Bărbatul a întins din nou dosarul.
— Semnează. După aceea discutăm și despre voi.
— Despre noi ce?
— Vă găsesc un loc.
Maria l-a privit.
— Un loc?
— Un apartament mic. Ce vă trebuie mai mult?
Atunci am văzut ceva schimbându-se în ochii lui Ioan.
Nu mai era teamă.
Era dezamăgire.
— Casa mea ți-am dat-o, a spus. Pământul meu îl vrei. Și după aceea îmi găsești “un loc”?
Fiul lui n-a răspuns.
— Pleacă, i-am spus.
S-a întors spre mine.
— Dumneata să nu te bagi. Nici măcar nu-i cunoști.
— Îi cunosc suficient cât să știu că au spus nu.
— E o problemă de familie.
— Atunci trebuia să vă purtați ca o familie înainte să-i lăsați în drum.
M-a măsurat din priviri.
— Ai grijă, doamnă. Să nu crezi că dacă îi ții câteva săptămâni la tine ai pus mâna pe ceva.
Am simțit cum îmi urcă sângele în obraji.
— Nu știam că au ceva când i-am luat de pe marginea drumului.
— Sigur.
Ioan a făcut un pas înainte.
— Ajunge.
A luat dosarul din mâna fiului său.
Pentru o clipă, bărbatul a zâmbit.
Ioan l-a rupt în două.
— Pleacă.
Fiul lui s-a uitat la hârtiile rupte, apoi la tatăl său.
— O să regreți.
— Singurul lucru pe care îl regret este că ți-am dat casa înainte să aflu ce fel de om ai devenit.
SUV-ul a dispărut câteva minute mai târziu.
În curte s-a făcut liniște.
Maria plângea.
Am îmbrățișat-o.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce? m-a întrebat.
— Pentru că un copil poate să le facă asta părinților lui.
Maria și-a șters ochii.
— Și eu mă întreb unde am greșit.
Ioan s-a apropiat.
