Aveam 68 de ani și o programare la ora 10, dar recepționera s-a uitat la pardesiul meu vechi și mi-a spus: „Doamnă, aici nu puteți sta. Dacă nu aveți treabă, vă rog să ieșiți.” I-am repetat că sunt așteptată. Nici măcar nu s-a obosit să verifice.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii

Dincolo de ușile duble s-a auzit un scaun mișcându-se.

Apoi ușa s-a deschis.

Mihai Popescu a ieșit cu telefonul în mână.

Avea 54 de ani acum.

Când îl angajasem, avea 27, un singur costum și obiceiul de a veni cu o jumătate de oră înaintea tuturor.

M-a văzut.

S-a oprit.

— Doamna Dumitrescu?

Recepționera s-a întors spre el.

Mihai a venit direct la mine.

— Vă așteptam în sală. Credeam că ați întârziat.

Am privit ceasul.

10:01.

— Am ajuns la 9:52.

A urmat o liniște