a ecou pe holuri. Emil se simțea mic, cu palmele transpirate și gâtul uscat.
Când i-a fost strigat numele, a intrat în sală cu inima bătându-i în urechi.
Judecătoarea Elena Vasilescu stătea dreaptă, serioasă, cu o privire calmă, dar pătrunzătoare. L-a recunoscut imediat.
— Domnule Popescu — a spus ea, coborând ușor tonul — știți de ce sunteți aici?
— Nu, doamnă judecător — a răspuns el sincer. — Dar bănuiesc…
Ea a oftat încet și a scos dintr-un dosar fotografia din portofel.
— Ieri, ați găsit acest portofel. Era al meu.
Emil a dat din cap.