zidit pe ambele părți, ca un fel de tunel uitat.
Lenuțu a înghițit în sec. A intrat.
Culoarul era scurt. La capătul lui, o ușă din lemn, cu vopseaua scorojită. A apăsat clanța. Ușa a scârțâit, de parcă nu fusese atinsă de zeci de ani.
Dincolo era o încăpere mică, rotundă, cu pereți de piatră. Pe jos, praf cât cuprinde. Și în praf… urme. Urme vechi de pași. Pași mici, de fete.
Lenuțu a simțit un val de frig pe șira spinării.
Își amintea fetele. Pe toate patru. Le știa