de când erau copii. Le văzuse râzând, alergând pe holuri, făcând glume. Apoi șocul dispariției. Tăcerea. Durerea părinților.
A ridicat lanterna și a văzut, pe peretele din spate, un raft scorojit. Pe el, stăteau câteva caiete. Îngălbenite. Pline de praf.
A suflat ușor pe primul. Literele au apărut tremurat: „Elena – jurnal”.
Mâinile îi tremurau. L-a deschis.
Primele pagini erau scrise cu o grijă adolescentină. Apoi, frazele deveneau scurte, repezite, pline de teamă. Lenuțu simțea cum i se strânge stomacul la fiecare rând.
„Nu mai vreau să mă ascund.”
„Zice că