Partea a 2-a – Continuarea poveștii
— Vrei cartofi pentru sora ta? O să aibă cartofi.
Doina a zâmbit.
Marian a dat din cap, mulțumit.
Niciunul dintre ei nu observase însă un lucru.
Eu nu spusesem nicio clipă că aveam de gând să-i cultiv.
A doua zi, la șapte dimineața, Marian era deja în curte.
M-am trezit când am auzit motosapa.
Mi-am pus halatul și am ieșit.
Marian se pregătea să intre cu ea pe parcela cu flori.
— Oprește.
A închis motorul.
— Ce mai e?
— Ți-am spus că florile rămân.
— Și eu ți-am spus că trebuie să pun cartofii.
— Pune-i.
S-a uitat la mine.
— Unde?
Am arătat spre partea din spate a terenului.
Era o bucată pe care o lăsasem liberă.
— Acolo.
Marian a măsurat-o din ochi.
— Acolo nu intră nici jumătate.
— Atât loc ai.
— Și restul?
— Nu există restul.
S-a încruntat.
— Tu ieri ai spus că Doina o să aibă cartofi.
— Da.
— Păi?
Am arătat spre saci.
— Îi plantezi.
— Eu?
— Tu.
A râs nervos.
— Și tu ce faci?
— Eu îmi îngrijesc grădina mică și florile.
— Elena, nu mă lua cu prostii.
— Nu sunt prostii.
M-am apropiat.
— Vrei zece saci pentru Doina? Îi plantezi, îi plivești, îi stropești, îi scoți și îi cari. Câți obții, atâția îi dai.
— Și tu stai și te uiți?
— Exact.
Fața i s-a înroșit.
— După atâția ani, acum faci socoteala între noi?
— Nu fac socoteala între noi. Fac socoteala între mine și rudele tale.
— Sunt și rudele tale!
— Atunci să vină să muncească.
— Doina are serviciu.
Am râs.
— Și eu ce am avut în ultimii șapte ani?
N-a răspuns.
— Eu veneam de la serviciu și intram în grădină. Ea venea în septembrie și deschidea portbagajul.
— Nu mori dacă mai pui niște cartofi.
Replica aceea a schimbat tot.
M-am uitat la el.
— Știi ce mi-a spus medicul.
— Știu, dar nu ți-a spus să stai într-un fotoliu toată vara.
— Nu.
Mi-am scos mănușile și le-am pus pe masă.
— Mi-a spus să reduc munca grea. Exact asta fac.
Marian a pornit din nou motosapa.
— Bine. Mă descurc.
— Perfect.
Și s-a descurcat.
În prima zi a pregătit pământul.
A doua zi a tăiat cartofii pentru plantat.
După încă două zile i-a pus.
Nu i-am oferit ajutorul.
În schimb, mi-am plantat roșiile.
Mi-am îngrijit florile.
Dimineața îmi beam cafeaua pe terasă înainte de serviciu.
După vreo trei săptămâni au apărut buruienile.
Marian a așteptat.
Probabil credea că mă voi ridica într-o sâmbătă dimineața și voi face ceea ce făcusem întotdeauna.
Nu m-am ridicat.
— Elena, ai văzut cum arată cartofii?
— Da.
— Sunt plini de buruieni.
— Am văzut.
— Și?
— Ce?
— Nu faci nimic?
— Sunt cartofii tăi.
— Ai noștri.
— Nu. Ai mei sunt cei pe care îi cumpăr la iarnă.
A doua zi a intrat singur cu sapa.
După două ore s-a întors transpirat și cu tricoul lipit de spate.
Nu am spus nimic.
După încă o lună a început să înțeleagă.
Trebuia udat.
Trebuia verificat.
Apăruseră gândacii de Colorado.
Într-o seară l-am găsit aplecat printre rânduri.
— Elena!
— Da?
— Cu ăștia ce făceai?
M-am apropiat.
— Cu gândacii?
— Da.
— Îi strângeam.
— Pe toți?
— Aproape zilnic.
S-a uitat la mine.
— Singură?
— De cele mai multe ori.
Nu și-a cerut scuze.
Nu atunci.
Și preferam așa.
Nu voiam scuze spuse pentru că îl durea spatele într-o seară.
Voiam să văd dacă înțelege.
Doina, în schimb, nu înțelegea nimic.
La începutul lui august a venit în curte.
S-a uitat la rândurile de cartofi.
— Numai atât ai pus?
Marian ridica niște buruieni.
— Atât.
— Păi mie ce-mi mai dai?
