— Vedem cât iese.
— Marian, eu n-am cumpărat nimic pentru iarnă. M-am bazat pe voi.
Am ieșit pe terasă.
Doina m-a văzut.
— Elena, tu chiar nu l-ai ajutat deloc?
— Nu.
— Extraordinar.
— Ce anume?
— Stă bărbatul tău la 62 de ani să rupă buruieni și tu te plimbi printre flori.
Marian a ridicat capul.
Am așteptat.
— Doina, las-o, a spus el.
Sora lui s-a întors spre el.
— Cum s-o las? Nu vezi ce face?
— Văd.
— Și ți se pare normal?
Marian s-a sprijinit în sapă.
— Începe să mi se pară.
Doina s-a uitat când la el, când la mine.
— V-ați pierdut mințile amândoi.
A plecat nervoasă.
Dar adevăratul scandal a venit la recoltă.
În septembrie, Marian m-a întrebat dacă îl ajut să scoată cartofii.
— Nu.
N-a protestat.
A lucrat două zile.
La sfârșit avea câțiva saci.
Mult mai puțini decât în anii în care cultivam aproape toată parcela.
Duminică dimineața a apărut Doina cu Nicu.
Nicu a deschis portbagajul.
Exact ca în fiecare toamnă.
Doina s-a uitat la saci.
— Ăștia sunt?
— Da.
— Și ai mei unde sunt?
Marian a arătat spre doi saci.
— Poți să-i iei pe ăștia.
Doina a rămas cu gura întredeschisă.
— Doi?
— Doi.
— Marian, tu glumești? Noi luam opt-zece.
— Anul ăsta sunt doi.
A desfăcut unul și a luat un cartof în mână.
— Și sunt și mici.
Am simțit ceva în stomac.
Exact aceeași propoziție.
Aceeași nemulțumire.
Doar că de data asta eu nu mai eram cea care își petrecuse vara muncind pentru ei.
Marian s-a uitat la sora lui.
— Cum?
— Sunt mici. Anul trecut erau mult mai frumoși.
— Doina, i-am pus eu.
— Și?
— I-am plivit eu.
— Bine.
— I-am udat eu.
— Marian, nu înțeleg ce vrei să…
— Și i-am scos singur.
Doina a oftat.
— Bravo. Acum trebuie să-ți mulțumesc pentru doi saci de cartofi?
Marian a rămas nemișcat.
Apoi s-a uitat spre mine.
Pentru prima dată cred că auzea cu adevărat cum sunaseră toate vorbele acelea în ultimii șapte ani.
S-a întors spre sora lui.
— Nu.
— Atunci?
— La anul nu-ți mai dau nici doi.
Doina a râs.
— Ce?
— Dacă nu-ți plac, la anul îi plantezi singură.
— Marian!
— Ai teren la casa lui Nicu.
— Nu despre asta e vorba.
— Ba exact despre asta e vorba.
Doina a arătat spre mine.
— Ea te-a întors împotriva familiei tale.
Marian s-a uitat la mine.
Apoi din nou la sora lui.
— Nu. Ea doar s-a oprit din muncit pentru voi. Și a trebuit să muncesc eu ca să înțeleg.
Doina a trântit portbagajul.
— Ține-ți cartofii!
— Bine.
A urcat în mașină cu Nicu și au plecat fără niciun sac.
Marian nu a alergat după ei.
Asta a fost partea care m-a surprins cel mai mult.
În seara aceea am stat pe terasă.
Florile mele erau încă pline de culoare.
Marian s-a așezat lângă mine.
— De ce n-ai spus mai tare?
M-am uitat la el.
— Am spus.
A coborât privirea.
— Da.
Atât.
Nu aveam nevoie de un discurs.
În primăvara următoare n-a mai cumpărat trei saci de cartofi.
Am pus doar câteva rânduri pentru noi.
Marian le-a făcut singur.
Într-o dimineață a venit acasă cu un puiet de liliac în portbagaj.
L-a dus în grădină.
— M-am gândit că ar merge lângă gard.
— Merge.
— Aici?
I-am arătat un loc.
— Puțin mai spre dreapta.
A luat cazmaua și a început să sape.
Eu eram pe terasă cu cafeaua.
La un moment dat s-a uitat spre mine.
— Nu vii să mă ajuți?
Mi-am ridicat ceașca.
— Nu.
A zâmbit.
— Am zis și eu.
Și a continuat să sape.
Eu am rămas pe scaun.
După șapte ani, era prima primăvară în care priveam pe altcineva folosind cazmaua fără să simt că trebuie să mă ridic.
