Am început să plâng.
Și ea la fel.
Nu am alergat una spre cealaltă.
Nu ne-am îmbrățișat ca într-un film.
Am rămas câteva secunde privind douăzeci și doi de ani pe care niciuna dintre noi nu-i putea recupera.
Apoi m-am așezat lângă ea.
— De ce?
Mama și-a strâns mâinile.
— Pentru că eram bolnavă.
— Dar au existat perioade în care te-ai simțit mai bine.
— Da.
— Atunci de ce nu m-ai căutat?
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Pentru că după câțiva ani mi-a fost rușine.
Am rămas tăcută.
— Cu cât trecea mai