mult timp, cu atât mi se părea mai imposibil să apar și să spun: „Bună, eu sunt mama ta.”
— Dar ai scris.
— În fiecare an.
— Și tata le-a păstrat.
Mama închise ochii.
— I-am cerut să decidă el când ești pregătită.
— A decis foarte târziu.
— Știu.
Am stat două ore.
N-am iertat-o în acea zi.
Nici pe tata.
Adevărul nu șterge automat douăzeci și doi de ani de minciună.
Dar am revenit săptămâna următoare.
Și încă o dată.
Am început terapie.
Uneori mergeam singură la mama.
Alteori venea și tata.
Am