început să cred că fiecare cheltuială inutilă era un eșec.
Își frecă palmele.
— Și uneori am mers prea departe.
Mama zâmbi trist.
— Paltonul l-am cumpărat două săptămâni mai târziu.
Am încremenit.
— Ce?
— Nu-ți amintești?
Îmi aminteam vag.
Dar în mintea copilului de doisprezece ani rămăsese doar seara în care tata spusese „nu”.
— Robert aștepta prima de iarnă, continuă ea. Știa că urma să primim reducerea pentru angajații fabricii. Am plătit aproape jumătate.
M-am uitat spre tata.
— Și nu puteai să spui asta?
Ridică din umeri.
— Probabil că puteam.
Mama începu