să nu-i ating brațul rănit.
„Doamne… te-am plâns atâția ani… am aprins lumânări pentru tine…”, am spus printre suspine.
„Știu…”, a șoptit ea. „Și eu te-am căutat… fără să știu că te caut.”
Am stat așa mult timp, fără să mai spunem nimic. Doar ținându-ne una pe alta, ca și cum recuperam toți anii pierduți într-o singură clipă.
Într-un final, doctorul a zâmbit ușor.
„Brațul se va vindeca repede”, a spus el. „Dar cred că ce s-a întâmplat azi… e adevărata vindecare.”
Am zâmbit și eu, printre lacrimi.
Pentru prima