uitat numai la el.
— Dar nu lăsați pe nimeni să hotărască în locul dumneavoastră ce se întâmplă cu băiatul Mirelei.
Am plecat.
A doua zi nu m-a chemat.
Nici următoarea.
Pentru prima dată în cincisprezece ani m-am trezit dimineața și nu m-am dus în casa aceea.
M-am speriat.
Aveam 54 de ani.
Salariul acela îmi plătea facturile.
Nu eram o femeie care putea sta trei luni acasă până găsea ceva convenabil.
În a patra zi, Radu m-a sunat.
— Geta, ce faci?
— Bine.
— Aș vrea să vii mâine.
Am strâns telefonul.