nimic, am spus.
— Atunci vezi-ți de treaba ta.
Cuvintele acelea m-au lovit.
Nu pentru că nu le mai auzisem în viață.
Ci pentru că, în casa aceea, Mirela nu mi le spusese niciodată.
Radu s-a întors spre mine.
— Geta, cred că ar fi mai bine să mergi acasă.
M-am uitat la el.
— Acum?
— Da.
Denisa și-a încrucișat brațele.
Am desfăcut șorțul.
— Bine.
— Nu spun că…
— E în regulă.
Mi-am luat geanta.
La ușă m-am oprit.
— Domnule Radu.
— Da?
— Nu trebuie să mă credeți pe mine.
Denisa a oftat.
Eu m-am