Soțul meu pregătise cina, iar imediat după ce eu și băiatul meu am mâncat

lângă mine, am simțit cum frica începe să se topească. Încet. Ca zăpada în martie.

Nu eram învinse.

Dimineața, poliția m-a anunțat: îl găsiseră pe Edi. Nu apucase să fugă din oraș. În mașina lui au găsit medicamentele, mănuși, documente pregătite pentru o viață nouă — fără noi.

Când am auzit, nu am plâns. N-am simțit triumf. Doar o liniște profundă.

Pentru prima dată, după mult timp, eram în siguranță.

M-am uitat la Călin, care deschisese ochii și îmi întindea mâna.

„Mami… suntem bine?”

L-am strâns la piept.

„Da, puiule. Suntem