lângă mine, am simțit cum frica începe să se topească. Încet. Ca zăpada în martie.
Nu eram învinse.
Dimineața, poliția m-a anunțat: îl găsiseră pe Edi. Nu apucase să fugă din oraș. În mașina lui au găsit medicamentele, mănuși, documente pregătite pentru o viață nouă — fără noi.
Când am auzit, nu am plâns. N-am simțit triumf. Doar o liniște profundă.
Pentru prima dată, după mult timp, eram în siguranță.
M-am uitat la Călin, care deschisese ochii și îmi întindea mâna.
„Mami… suntem bine?”
L-am strâns la piept.
„Da, puiule. Suntem