Soțul meu îmi dădea în fiecare lună „bani de coafor”. I-am pus deoparte 14 ani. Când a plecat la alta, i-am arătat carnetul.

Petre considera că e „lucru de babe” și nu s-a uitat niciodată la ea.

Am început cu o vecină care avea nevoie de un tiv. Apoi cu fata ei, care voia o rochie modificată pentru o nuntă. Apoi cu colega fetei. Într-un an, coseam pentru jumătate de cartier: uniforme de școală, pantaloni de scurtat, rochii de botez, fuste strâmtate. Femeile veneau dimineața, după ce pleca Petre, și își luau hainele în sacoșe de rafie, ca de la piață, să nu bată la ochi.

Mașina de cusut o porneam doar noaptea.