Când am intrat înapoi în apartament, am închis ușa încet. Prea încet. De parcă orice zgomot putea să-mi rupă concentrarea.
M-am așezat la masă și am deschis laptopul.
Primul lucru a fost banca.
Am blocat cardul.
Am raportat fiecare tranzacție ca fraudă.
Nu cu nervi.
Nu cu lacrimi.
Cu o liniște care mă speria chiar și pe mine.
Apoi am sunat la un avocat. Unul recomandat de o colegă. I-am spus totul. Fără să înfrumusețez nimic.
— Doamnă, mi-a spus calm, ce au făcut părinții dumneavoastră este infracțiune. Indiferent că sunt părinți.
Am închis și am rămas câteva secunde cu ochii în tavan.
Exact asta trebuia să aud.
În următoarele zile, telefonul meu a explodat. Mama suna furioasă. Tata trimitea mesaje lungi. Cristina plângea.
— Cum ai putut să ne faci asta?
— Ne-ai lăsat fără bani!
— Doar suntem familie!
N-am răspuns.
Pentru prima dată, nu am răspuns.
