Așteptam să-l aud pe Petre sforăind — sforăia de se auzeau geamurile — și abia atunci intram în debara, aprindeam veioza mică și coseam. Uneori până la două, la trei dimineața. Îmi amorțeau umerii, mă usturau ochii, dar nu mă simțeam niciodată obosită acolo. Mă simțeam a mea.
„Stai degeaba”, zicea el dimineața, la cafea. Iar eu dădeam din cap și tăceam, cu degetele înțepate de ace ascunse în poală.
Acum trei luni am făcut pasul cel mare. Cu economiile rulate paisprezece ani și cu banii din croitorie, am dat avansul pentru