Soțul meu îmi dădea în fiecare lună „bani de coafor”. I-am pus deoparte 14 ani. Când a plecat la alta, i-am arătat carnetul.

Poate te ia soră-ta o vreme.

Apoi s-a lăsat pe spătarul scaunului și a așteptat. Îl cunoșteam prea bine ca să nu văd ce aștepta: lacrimile mele. Rugămintea. Scena în care cad în genunchi și mă agăț de mâneca lui. Avea deja pregătită pe față mila aia disprețuitoare, cea de sub solniță.

N-a curs nicio lacrimă. M-am mirat și eu. Am simțit doar o liniște mare, ca după o furtună care s-a tot amânat ani de zile și în sfârșit a trecut.

Am pus polonicul jos. M-am dus în dormitor,