Soțul meu făcea mereu mișto de mine că „nu fac nimic”

important.

Când m-au externat, m-am întors într-o casă curată, liniștită, cu mâncare gătită și copii care alergau spre mine. Tudor stătea în prag, fără aroganță, fără reproșuri. Doar cu teamă și speranță.

„Nu știu dacă merit iertare”, a zis. „Dar o să fac tot ce pot ca să o câștig. Fără vorbe mari. Fără promisiuni goale. Doar fapte.”

Iar eu, pentru prima dată după mult timp, am simțit că pot respira. Poate că nu era începutul unui basm. Poate că nu era finalul unei povești complicate.

Dar era, cu siguranță,