Soțul meu, cu care fusesem căsătorită timp de 40 de ani

brațe.

Bărbatul pentru care aprinsesem lumânări.

Bărbatul după care plânsesem în fiecare noapte timp de aproape două luni.

Era viu.

Clara i-a spus ceva.

Francisc s-a întors.

Și m-a văzut.

Chipul i s-a golit de culoare.

— Maria?

Nici măcar nu-mi amintesc cum am traversat strada.

Știu doar că, atunci când am ajuns în fața lui, l-am lovit cu palma peste obraz.

Nu foarte tare.

Dar suficient cât să-mi simtă cei patruzeci de ani în acea palmă.

— A cui cenușă am primit?

Francisc nu răspunse.

Clara începu:

— Maria, te rog—

— Tu