Fiul nostru.
Băiatul pe care îl crescuserăm împreună.
În ultimii doi ani, afacerea lui intrase în datorii uriașe. Francisc îi refuzase un nou împrumut după ce îi dăduse deja o sumă considerabilă.
Radu găsise apoi o altă cale.
Folosise documente vechi ale tatălui său și încercase să facă transferurile să pară legate de Clara.
— De aceea v-ați apropiat din nou? am întrebat.
Clara încuviință.
— Tata m-a contactat după ce a descoperit primele acte.
— Și acum?
Francisc împinse spre mine un alt document.
— Acum avem dovada.
După vestea „morții” lui, Radu făcuse exact ceea ce Francisc anticipase.
Încercase să folosească presupusul deces pentru a grăbi accesul la anumite bunuri și conturi.
Doar că de data aceasta fiecare pas fusese documentat.
M-am ridicat.
— Plec.
Francisc s-a ridicat și el.
— Maria, te rog.
— Nu.
— Vino acasă cu mine.
M-am uitat la omul cu care îmi petrecusem patruzeci de ani.
Îl iubeam.
Asta era partea cea mai dureroasă.
Îl iubeam și în același timp nu mai știam cine era.
— Ai vrut să afli în cine poți avea încredere, Francisc?
A încuviințat încet.
— Ei bine, și eu am aflat ceva.
— Ce?
— Că nici eu nu mai știu dacă pot avea încredere în tine.
Am plecat.
Nu am cerut divorțul imediat.
Dar nici nu m-am întors la viața noastră de dinainte.
Francisc a revenit în România câteva săptămâni mai târziu și a trebuit să-i spună familiei adevărul.
Radu a negat totul la început.
Apoi au apărut documentele.
Investigația financiară a confirmat o parte importantă din ceea ce descoperiseră Francisc și Clara, iar problema a ajuns în mâinile avocaților.
Eu am refuzat să mă implic în războiul lor.
Aveam propria mea rană de vindecat.
Într-o dimineață, câteva luni mai târziu, Francisc m-a întrebat dacă putem merge la lac.
Am acceptat.
