Am simțit o furie mocnită, dar și o tristețe amară. Într-o secundă mi-am dat seama că nu mai voiam să-l urăsc. Nu mai avea rost.
— Sunt bine, i-am răspuns simplu. Au crescut fără tine.
Ochii i s-au umplut de lacrimi. A încercat să zâmbească, dar nu a reușit.
— Am greșit, Maria… am pierdut tot. Ea… m-a părăsit. Copilul nu era al meu.
Am rămas pe loc, fără să zic nimic. Simțeam o căldură ciudată în piept — nu era milă, ci eliberare. După ani de suferință, îl