Avea barba nerasă, haina ponosită și un aer pierdut. Ținea în mână o pungă veche, iar lângă el, o sticlă goală de bere. N-am putut să mă mișc. El m-a văzut, a clipit, și parcă pentru o clipă s-a rușinat.
— Maria… tu ești?
Vocea lui era aceeași, dar fără putere. Am dat din cap. N-am spus nimic. Îmi veneau în minte toate serile în care plângeam singură, toate nopțile în care copiii îl așteptau la ușă.
— Cum… cum sunt copiii? a întrebat, privind în jos.