plecase.
În fața sălii de judecată, Sergiu încercă să se apropie.
— Ana.
Ea se opri.
— Te rog. Cinci minute.
— Pentru ce?
— Să-ți explic.
Pentru prima dată, Ana zâmbi.
Nu cu răutate.
Cu oboseală.
— Zece ani ai avut timp să explici.
— Am făcut greșeli.
— O greșeală este să uiți aniversarea. Să trăiești zece ani cu două familii presupune planificare.
Sergiu înghiți în sec.
— Copiii mei…
— Copiii noștri vor decide singuri când și dacă vor să vorbească cu tine.
— Sunt tatăl lor.
— Da. Și al altor doi copii, după cum am aflat.