Ușa s-a închis încet.
Ana a pipăit masa de cusut.
— Tată… putem să terminăm rochia mea albastră?
Am zâmbit cu lacrimi în ochi.
— Sigur că da.
Ne-am așezat toți trei.
Acul, ața, materialul vechi.
Nu aveam mii de lei.
Nu aveam rochii de București.
Dar aveam ceva ce Irina pierduse demult:
dragoste, răbdare și demnitate.
Și pentru prima dată după 18 ani, am știut sigur că făcusem totul bine.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au